"Ce poţi spune, sunt puţine federaţii în lume care se pot mândri cu faptul că s-au născut în urmă cu 100 de ani, deci este într-adevăr un moment extraordinar de plăcut şi semnificativ că avem 100 de ani de existenţă. E adevărat, că de foarte puţine ori am fost în elită, adică sus la nivelul Grupei A la campionatele mondiale, dar în orice caz am fost acolo, ne-am bătut întotdeauna pentru locurile fruntaşe.

(n.r. care au fost momentele de glorie) Păi, în 1976 la Biel/Bienne, unde am câştigat Grupa B, învingând Elveţia la ea acasă şi am promovat în Grupa A a Campionatului Mondial, alături de fosta URSS, Canada, Statele Unite, Finlanda, Suedia, Germania Federală, în 1977 la Viena. Ăsta a fost apogeul, ca să zic aşa. Şi i-am învins şi pe americani. A fost o surpriză majoră ca România, cu un singur patinoar, şi ăla vai de mama lui, să învingă Statele Unite, care au patinoare şi pe blocuri", a declarat Eduard Pană pentru Agerpres.

"Întotdeauna am avut hocheişti foarte valoroşi"

"Ca să trec un pic în revistă istoria hocheiului românesc în această sută de ani, de prin anii '24-'30 trebuie amintit faptul că echipa noastră naţională avea în componenţă jucători de valoare pe vremea aceea, Mihai Flamaropol, Constantin Ţicu, Păulică Anastasiu, Dorin Dron, Radu Tănase, băiatul lui Constantin Tănase, şi, bineînţeles, şi tatăl meu, Eduard Pană. Tata a fost un polisportiv, a fost şi în echipa naţională de rugby. A marcat eseu împotriva Franţei, la Paris. Sunt 10 sportivi care au marcat eseu contra Franţei. Pentru cine ştie ce înseamnă un eseu contra Franţei... e ceva deosebit. Ei au fost printre pionierii hocheiului modern. După care au urmat generaţii foarte valoroase. Întotdeauna am avut generaţii de hocheişti foarte valoroşi, portari foarte valoroşi. Am uitat să îl amintesc pe Flueraş, care a fost înaintea lui Dron. După această generaţie, a urmat generaţia Zoltan, Ionescu, Dede Cosman, fraţii Incze de la Târgu Mureş, Szabo de la Miercurea-Ciuc. Acum vă spun vârfurile. Asta ar fi a doua generaţie de hocheişti a României, care juca de la egal la egal cu finlandezii, cu slovacii. Apropo de Finlanda, noi având un singur patinoar la Oteteleşanu, vizavi de telefoane, finlandezii aveau totul în patinoar la Tampere, sau la Turku, nu mai ştiu exact, şi jucam bilaterale aici îi băteam noi şi acolo ne băteau ei. Noi am rămas cu un patinoar şi ăsta vai de mama lui, noroc că face domnul Băluţă în sectorul 4 un patinoar, şi norocul a fost cu Ţiriac, că el a fost cel care a ţinut hocheiul în viaţă în Regat, în Bucureşti. Astăzi, noi avem totul un patinoar, Finlanda are peste 200 de patinoare. Asta este evoluţia hocheiului românesc de după război. În ceea ce mă priveşte, eu am început pe gârlă. M-a luat tata, care era un împătimit al hocheiului, dar şi al rugby-ului, al atletismului, pentru că a fost campion la aruncarea suliţei şi la cros 3.000 m. A fost polisportiv, pe vremea aceea se putea face. Flamaropol, spre exemplu, juca fotbal în echipa naţională şi juca foarte bine. Fraţii Incze de la Târgu Mureş erau jucători de fotbal foarte buni, deci se putea face în paralel două sporturi grele. Acum nu se mai poate, e destul de dificil şi cu unul singur.

Ca să revin, ca majoritatea hocheiştilor am început pe gârlă, pe patinoare naturale. Majoritatea hocheiştilor care au venit după, au venit din zona 23 August, al doilea patinoar artificial al nostru, pentru că dispăruse cel de la Oteteleşanu. Deci, majoritatea proveneau din acea zonă, singura excepţie eram eu care veneam cu tramvaiul 25 din capătul celălalt al Bucureştiului la antrenamente. Generaţia Varga, Ionescu, Ţiriac a jucat la Olimpiada de la Innsbruck, în 1964, de mare valoare. Aveam o echipă sudată, compactă, chiar dacă nu aveam mulţi hocheişti, ăştia care eram, eram foarte buni. În '63 a fost prima ieşire în hocheiul mare, la Campionatul Mondial, Grupa B, de la Stockholm, alături de URSS, Canada, Statele Unite, Finlanda, Suedia şi celelalte. Deci noi jucam de la egal la egal cu RFG şi RDG, pe care de multe ori le-am bătut. Erau surprize mari pe vremea aceea, pentru că erau diferenţe mari de valoare de investiţii în hochei faţă de România, care nici în ziua de astăzi nu se ridică la un nivel corespunzător. Ulterior a urmat o altă generaţie valoroasă, cu Florescu, Gelu Suliman, Eduard Pană Jr, am apărut şi eu printre ei, Tureanu, Costea, Axinte, Ioniţă, Iustinian, jucători care au mers până în anul 1980 la Olimpiada de la Lake Placid, a patra participare a hocheiului românesc la Jocurile Olimpice de iarnă. Prima a fost la Innsbruck, în 1964, '68 la Grenoble, '76, din nou la Innsbruck, şi '80 la Lake Placid. Participări fără o bază materială, fără patinoare, dar eram într-o elită", a mai spus fostul mare sportiv.

Infrastructura, marea problemă a hocheiului românesc

"Nu am avut niciodată, tot hocheiul se juca noaptea la ora 2:00 la Rădăuţi şi Cernăuţi. Se juca pe patinoar natural la Miercurea Ciuc, Târgu Mureş şi Cluj. Clujul a ieşit odată şi campioană, şi nu întâmplător, pentru că aveau jucători buni atunci. Deci, la noi, până la apariţia patinoarului 23 August se juca pe gheaţă naturală, când îngheţa puţin noaptea la Rădăuţi şi Cernăuţi mergeau să joace ca să se termine campionatul.

Sportivii şi antrenorii şi-au făcut cu prisosinţă datoria vizavi de evoluţia hocheiului pe gheaţă românesc, în Europa şi în lume. Eram consideraţi un fenomen, fără patinoar, să ajungi să lupţi de la egal la egal cu echipele sovietice, cu echipele din Europa Centrală şi de Vest, şi de multe ori îi şi băteam. Nu mai vorbesc de Franţa, Elveţia, Italia, Ungaria. Păi, ăstora le dădeam câte nouă goluri în prima repriză, se rugau de noi să ne oprim că-i desfiinţam şi până la urmă ne-am desfiinţat noi. Din păcate, statul nu a investit aproape nimic în hocheiul pe gheaţă. Din păcate, zero, nu ştiu ce tip de politică a fost asta. Pentru că la individual s-a investit. Eu înţeleg că dacă investeşti într-un sportiv la individual, merge cât de cât, dar dacă investeşti 100 de milioane într-o echipă de rugby sau de hochei, la 30 de inşi, aproape că nu se cunoaşte. Cert este că nu s-au făcut patinoare, decât ăsta al domnului Ţiriac de la Otopeni, care este o bijuterie. Aşa ar fi trebuit să fie în fiecare sector al Bucureştiului. Şi ar fi fost deosebit pentru sănătatea copiilor, pentru bucuria părinţilor şi bunicilor. Pentru că talentul poporului român în rugby, în hochei, în toate sporturile de echipă, s-ar fi reflectat automat în performanţă dacă s-ar fi investit mai mult. Acum, din păcate ne zbatem în coada Europei. Au mai apărut patinoare în zona Harghita, cu investiţii dinspre Ungaria, eu ştiu ce interese or fi şi acolo... Cert este că au apărut patinoare la Sfântu Gheorghe, la Cârţa, un sătuc civilizat, dar tot sătuc rămâne, la Gheorgheni, Târgu Mureş, unde e o bijuterie de patinoar, dar nu e dat drumul deşi e terminat de 10-12 ani. Cert este că infrastructura a fost la pământ vizavi de celelalte ţări, Franţa, Germania, Austria, unde au ieşit patinoarele ca ciupercile prin anii '63-'65", a completat Pană.

Hocheiul românesc de astăzi, spre Harghita

"Situaţia hocheiului românesc astăzi... Este deocamdată pe baricada cealaltă, spre Harghita. Şi cea mai bună dovadă este că la acest Campionat Mondial la care a participat România, cu juniori până în 21 de ani (Under-20, n. red.), sunt doi jucători români, unul din Vulcan, băiatul lui Timaru, şi încă un român. Toţi ceilalţi sunt de cetăţenie română, dar de etnie maghiară. De la Braşov încoace, unde şi acolo e un patinoar, olimpic chiar, nu s-a construit nimic, nimic în această direcţie. Când se va vedea cât de benefic este acest patinoar din sectorul 4 cred că se vor mai construi şi altele, dar, spre deosebire de alte sporturi, hocheiul produce greu echipe. De acum şapte ani de când s-a deschis patinoarul la Otopeni, abia avem o echipă de 13 ani. Deci o echipă se construieşte în şapte, opt, zece ani. Va trebui să avem mult timp şi multă răbdare să reconstruim ceea ce a fost.

"De departe este cel mai greu moment, pentru că e despărţită federaţia în două, responsabilităţile împărţite între Bucureşti şi Harghita. Nu ştie cine centrează, cine dă cu capul şi cine mai scoate mingea din plasă. Deci, în condiţiile astea de suferit are hocheiul nostru pe plan mondial. Domnul Hălăucă, fost mare jucător pe plan internaţional, a făcut tot posibilul să găsească soluţii, să achite datoriile pe care le-a avut federaţia, s-a ajuns la mal, şi când s-a ajuns la mal a început discordia între părţi, Harghita şi Bucureşti. În momentul de faţă, eu personal nu ştiu cine este secretar general, nu ştiu cine este organizator de competiţii, şi fără astea în hochei nu se poate. În condiţii actuale este foarte greu să faci paşi înainte. Însă federaţia internaţională şi-a întors faţa spre noi şi în condiţiile în care împlinim 100 de ani am primit aprecierea pentru Varga Dezideriu, care a fost primit în Hall of Fame (premiul Richard "Bibi" Torriani, n. red.). Asta este mare lucru să ai jucători în Hall of Fame, deşi la noi nu se apreciază, în Occident este mare lucru. Şi în Hall of Fame este Tureanu, care din păcate a decedat, sunt eu, şi Dezideriu Varga, care a fost un mare, mare jucător şi un caracter deosebit", a concluzionat Eduard Pană.