Am încă un nod în gât când încerc să scriu despre ei. Eroii copilăriei mele. Cui îi trebuia Spiderman, RoboCop, sau X - Men, când îi aveai pe Hagi, Popescu, Dorinel? La niciun episod sau film despre supereroii din benzile desenate nu striga nimeni în faţa televizorului. Nu se bucura nimeni în stradă. La ei, însă, da! 

Sâmbătă, 25 mai, aproape 55.000 de oameni s-au bucurat din nou, pentru ultima dată, pentru o generaţie care, deşi nu a luat nicio medalie, a fost de aur. Anii au trecut peste ei, dar mingea s-a încăpăţânat să îi asculte în continuare. Iar momentul magic a venit în repriza a doua. Diagonală de vis a lui Gheorghe Hagi pentru Dorinel Munteanu, centrare perfectă a celui poreclit "Neamţul", lovitură de cap ideal plasată de Costel Gâlcă. Goooooooool România, şi un stadion întreg în picioare. Singurul lucru pe care îl regret după acel gol e că nu am avut parte de reluare. M-aş fi uitat, şi sunt convins că toţi cei de pe stadion ar fi făcut-o, de multe ori la faza acelui gol. Claritatea paselor, demarcarea, viziunea. Toate astea de la nişte oameni care, deşi s-au retras de peste 20 de ani, încă mângâie balonul cu o fineţe ieşită din comun. 

"Eu cred că am vrut să demonstrăm că încă putem şi la vârsta noastră", a spus Dorinel Munteanu după meci. Şi nu doar că au demonstrat, dar au făcut spectacol. E drept, ritmul nu a fost de Liga Campionilor. Nu am simţit că urmăresc un meci între Real Madrid şi Manchester City. Dar am văzut determinare şi aici. Am văzut un meci în care spectacolul, în tribună şi pe teren, a depăşit cu mult prestaţia din unele partide de Liga 1. 

"Am intrat în istorie și vom rămâne în istorie". Sunt tot cuvintele lui Dorinel. Şi ar trebui puse în toate vestiarele echipelor de club din România, alături de pozele acestor mari fotbalişti. Să servească drept ideal pentru toţi cei care vin din urmă şi care, vremelnic, îmbracă un tricou şi încalţă nişte ghete. 

Lacrimi, zâmbete şi aplauze. Astea sunt cuvintele care caracterizează cel mai bine partida asta de gală. Lacrimile lui Răzvan Prodan, când din peluză se înălţa imaginea tatălui său, fundaşul de fier Didi Prodan, iar stadionul îi striga numele la unison. Zâmbetele lui Hagi, când a marcat, iar toată Arena Naţională îi scanda numele, ca în vremurile bune. Dacă eu, în tribună, aveam pielea de găină, nu vreau să mă gândesc la senzaţiile trăite de aceşti coloşi. Iar cine spune că sunt obişnuiţi, probabil nu înţelege sentimentele. Şi de piatră de ai fi, când 55.000 oameni îţi strigă numele, tot te înmoi un pic. 

Generaţie de Aur, vă mulţumim. Pentru nopţile nedormite, pentru momentele de bucurie, pentru golurile care au rămas în istorie. Ce dor ne va fi de voi!