Unde-s driblingurile de altădată? Unde a dispărut fotbalul romantic, unde s-a dus creativitatea? Fotbalul de astăzi s-a transformat într-un alt fel de spectacol. Accentul pe tactică este enorm, mijlocaşii şi atacanţii au început să fie judecaţi mai mult după capacitatea de a ajuta apărarea decât după abilitatea de a depăşi adversarul, pasele la nesfârşit au înlocuit "floricelele", iar câlcâiele, bicicletele şi şuturile de la mare distanţă sunt considerate modalităţi prea uşoare de a pierde mingea. 

Astăzi, cea mai bună echipă din fotbalul european este considerată cea care îşi sufocă adversarul prin acapararea mingii. Manchester City are, meci de meci, posesie de peste 70%, iar în unele partide chiar de peste 85%. Asta înseamnă că adversarul atinge balonul de câteva ori, iar atunci fără prea mari realizări. E drept, sistemul e eficient. Manchester City câştigă titluri, e campioana en-titre din Liga Campionilor. Stilul acesta a fost perfecţionat de Spania, care în doar 4 ani (2008-2012) a câştigat 2 Campionate Europene şi un Campionat Mondial. E normal să fie un ideal. Ce nu e normal, însă, e că toată lumea vrea să joace aşa. 

"Toată lumea vrea să joace ca Manchester City. E un joc frumos, te relaxezi când îi vezi că joacă, dar ca să joci ca ei, să începi fiecare atac de la portar şi să ajungi la atacant, în careul celălalt, e cale lungă. Nu poţi să faci ceva dacă nu ai jucătorii potriviţi. Să aibă tehnicitate, viteză de reacţie, să aibă dezvoltată o capacitate tactică mare, să poată face faţă la ce cere antrenorul", spune Viorel Hizo, fostul antrenor al celor de la FC Rapid şi FC Vaslui. Şi are dreptate. 

Jose Mourinho a reuşit, în 2009, să contracareze perfect Barcelona lui Guardiola, folosind împotriva adversarului propriul joc. Funcţionează din ce în ce mai rar, dar... e o lecţie! 

Privim către fotbalul nostru, mioritic, şi ne întrebăm de ce nu reuşim să facem performanţă în cupele europene. Fără să analizăm, de fapt, problema. Vrem să jucăm simplu, cu pase în spate sau în lateral, pentru ca la final fie să aruncăm mingea în careu, prin centrări, fie să aşteptăm greşeala adversarului. 

Îmi aduc aminte o vreme când la mijlocul terenului dominau fotbalişti precum Lucian Sânmărtean, poate ultimul "poet" cu mingea, sau Gheorghe Hagi. Oameni care rezolvau situaţii de joc cu glezna fină, oameni care reuşeau să ridice publicul de pe stadioane în picioare chiar dacă nu marcau. Pentru că întotdeauna puteau inventa ceva. Astăzi, însă, nu se mai inventează nimic. Driblingul de altădată a dispărut, a devenit pasă. De multe ori, în spate! 

*Acest articol reprezintă o opinie