"Olanda e o ţară frumoasă, dar nu e renumită pentru handbal. Sportul s-a rezumat mereu la fotbal. Şi, când eram copil, jucam mereu fotbal pe stradă cu fratele meu mai mare şi cu fratele meu geamăn. Handbal am început să joc când aveam cinci ani. Bunicii mei aveau o cafenea în Arnhem, iar acolo se căutau jucători pentru o echipă locală. Am început să joc şi mingea a venit spre mine ca un magnet. Aveam doar cinci ani, dar mi-am dat seama că mi-am găsit vocaţia. Şi iată-mă aici, aproape 30 de ani mai târziu, făcând acelaşi lucru, cu aceeaşi pasiune. Dar unele lucruri le-am învăţat pe calea grea. Am învăţat să fiu dură, să mă apăr, să nu cedez când ştiu că am dreptate", a declarat Polman pentru sursa citată. 

"Nu am fost genul de fetiţă care se joacă cu păpuşi"

"Nu m-am gândit niciodată că o să devin campioană mondială sau că o să am două medalii europene. Pe vremea aceea, în copilărie, era doar un joc amuzant. Am avut suficient noroc să fiu talentată, dar să văd totul ca pe un joc. Iar fratele meu geamăn a fost mereu lângă mine să mă protejeze. 

A fost uneori dur, crescând cu el, pentru că era foarte protector. Am crescut pe străzi, jucându-ne mereu fotbal. Şi nu am fost niciodată genul de fetiţă care să se joace cu păpuşi. Eu am vrut să fiu mereu ca el, era un model pentru mine, şi ştiu că şi eu am fost un model pentru el în multe privinţe. A fost dur, dar am învăţat să mă apăr şi să cred până la final în lucruri în care am pus suflet. 

Sunt sigură că fraţii mei sunt mândri de mine şi că sunt fanii mei nr 1. Şi eu simt la fel pentru ei, iar legătura dintre noi e foarte puternică, deşi eu am plecat din Olanda la o vârstă fragedă", a mai spus handbalista. 

Din Danemarca la Rapid. "Tremur de emoţie de fiecare dată când joc. Fanii sunt extraordinari"

"Aveam doar 18 ani când am plecat în Danemarca, să joc pentru Sonderjyske, o echipă aflată la graniţa cu Germania. Părinţii meu m-au dus acolo, dar eu le-am spus că totul e ok. Eram dură, mă purtam de parcă eram foarte sigură pe mine. Încercam să îi asigur pe ei că nu trebuie să se simtă prost pentru că mă lasă acolo. 

Pe de o parte, a mers. Pe de altă parte... am plâns toată ziua după, pentru că nu ştiam ce urma să fac. Nu ştiam să gătesc, nu ştiam să îmi spăl hainele. Eram singură, într-o ţară străină, şi nu ştiam cum urma să supravieţuiesc. 

Ce s-a întâmplat după? Ei bine, tata e un bucătar extraordinar, cel mai bun pe care îl ştiu. Aşa că l-am sunat în fiecare zi, să îmi spună când sunt gata cartofii, când e gata carnea, să mă înveţe despre gătit. Au fost şi ocazii când mâncarea pur şi simplu nu era comestibilă, chiar şi cu cele mai bune sfaturi. Aşa că de multe ori, după ce vorbeam cu familia, sunam la pizzerie sau mergeam la un fast-food, ca să mănânc şi eu ceva în ziua aia. Ştiu că nu e cel mai bun sfat pe care îl poate da un sportiv, dar am făcut ce a trebuit ca să supravieţuiesc", a continuat Estavana. 

De la Sonderjyske, Polman s-a transferat la Esbjerg, unde a jucat timp de nouă ani, apoi la Nykobing Falster Handboldklub, iar în final la Rapid. 

"Am promis că o să spun de ce Rapidul e special. În primul rând, a venit la momentul ideal în cariera mea. Aveam 30 de ani când am semnat cu Rapidul, şi e clar că sunt mai aproape de finalul carierei decât de început. E clubul la care mă simt calmă, atât în mintea şi corpul meu, cât şi pe teren. Nu vă gândiţi, însă, că nu tremur de emoţie de fiecare dată când joc pentru Rapid, pentru că fanii sunt extraordinari. I-aţi văzut? Mai uitaţi-vă o dată la ei. Nu i-aţi văzut? E păcat atunci. Uitaţi-vă la un meci, nu veţi fi dezamăgiţi. 

A fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau pentru mine şi pentru familia mea. Dar nu a fost uşoară, pentru că am locuit mulţi ani în Danemarca. La Nykobing, conduceam şapte ore pe zi ca să mă duc la antrenamente", a concluzionat Estavana Polman.