Ianis Hagi are o singură problemă în carieră: NUMELE! 

Dacă pe Ianis l-ar fi chemat oricum altfel, şi nu Hagi, tonul în privinţa sa ar fi fost cu totul altul. Un jucător român care a fost deja pe la echipe din Serie A, La Liga şi care a câştigat campionatul Scoţiei, fiind cel mai bun pasator al echipei, ar fi fost considerat, în România, un fotbalist foarte bun. Dar pe Ianis îl cheamă Hagi, aşa că toată raportarea se face cu un ochi la tatăl lui, Gică Hagi. Regele! 

Promovat la 16 ani în Liga 1 chiar de tatăl său, Ianis a trăit toată cariera cu o umbră şi o sabie deasupra capului. Orice reuşită era prea mică, orice greşeală era o catastrofă de proporţii apocaliptice. Orice gol marcat de Ianis e prea puţin spectaculos, orice pasă de gol dată e prea lipsită de strălucire. Orice minge pierdută sau orice meci slab reprezintă, în opinia multora, un final de carieră, o dovadă a nepotismului din fotbalul românesc. Sau cum s-o spune când e vorba de tată şi fiu. 

Realitatea este, însă, că Ianis este un fotbalist decent. Nu spectaculos. Nu scoate 3 adversari din joc printr-un dribling, nu marchează de la jumătatea terenului şi nu e, nici pe departe, omul în care să îţi pui speranţele că trage echipa după el. Dar e un motor al echipei, mai ales când e folosit unde trebuie (nu în bandă). Ianis a fost crescut de tatăl său să fie conducător de joc, ceea ce în banda dreaptă, unde e pus adesea să joace atât la club, cât şi la naţională, nu poate să facă. În plus, Ianis nu are niciun fizic extraordinar, nici o viteză ieşită din comun. Dar vede jocul bine şi poate lovi mingea cu ambele picioare. 

Dacă Ianis ar învăţa să fie doar Ianis, şi nu Hagi, ar putea avea o a doua jumătate a carierei extrem de reuşită. Dar e greu să scapi de "Greaua moştenire". Aparent, nu doar în politică...

*acest articol reprezintă o opinie