"Eu mă simt cel mai bine între copii şi îmi place cel mai mult activitatea asta. Eu am fost un copil foarte talentat, şi când jucam handbal şi când am devenit antrenoare. Eram foarte apropiată de fete, pentru că eu am început să antrenez la 20 de ani. Deci eram foarte apropiată de vârstă de ele. Chiar la un moment dat râdeam că sunt mai apropiată de vârstă de fetele cu care lucram decât de părinţii lor, cu care devenisem prietenă. 

Îmi place ce fac şi, din fericire, am reuşit şi să nu pun în practică ce am învăţat eu, ca şi comportament al antrenorilor care m-au călăuzit ca jucătoare. E minunat cu copiii, e sinceritate, fericire. mă simt cel mai bine în sală şi nu simt cum trece timpul. Aş putea să fac asta de dimineaţă până seară fără să obosesc", a declarat Mihaela Evi pentru DC Sport. 

Antrenorul, prieten cu părinţii copiilor cu care lucrează. Avantaj sau dezavantaj? 

"E un lucru foarte bun, pentru că, spre exemplu, cele mai mari fete ale noastre de la Bistriţa sunt adolescente, sunt în momentul vieţii în care apar şi alte tentaţii, alte interese. Şi atunci e foarte important să fii pe aceeaşi lungime de undă, ca antrenor, cu părinţii. Pentru că sunt mari, încep să le placă băieţii, se gândesc la asta. Noi nu le interzicem asta, dar le-am făcut nişte reguli clare, în care şcoala e şcoală, handbalul e handbal, şi le mai rămâne timp şi pentru altele. Faptul că suntem pe aceeaşi lungime de undă cu părinţii, şi ei transmit aceleaşi mesaje acasă, e de ajutor, pentru că nu vor găsi un refugiu acolo. 

Noi avem, spre exemplu, un regulament în care nu au voie să scadă sub media 7 la şcoală, pentru că altfel şi-ar pierde bursa de sportivă. Dacă ar avea acasă un părinte care să le zică că e ok să ia şi un 5, că e notă de trecere, atunci ele vor crede că antrenoarea e nebună. Şi atunci, dacă relaţia cu părinţii e foarte ok, avem acelaşi discurs şi acasă şi la handbal, şi nu găsesc portiţe de scăpare", a mai declarat Mihaela Evi.