"Eram la primul an de seniorat. În 1999, când aveam 19 ani. Nu mă gândeam eu la moştenire, abia scoteam şi eu capul. Numai că a fost chestia că, cu un an înainte, la juniorat, câştigasem medalii la sol şi sărituri şi mă credeam bun. Şi eram bun, numai că, cumva, nu reuşeam să stăpânesc foarte bine ceea ce făceam, iar la competiţii mari greşeam tot timpul. 

Eram hotărât în 1999 să mă retrag, dacă nu găsesc o soluţie. Că nu sunt bun la seniori, doar la juniori. Voiam să găsesc o soluţie ca să nu mai ratez în competiţii, cel puţin la sărituri. Aveam, la momentul respectiv, două dintre cele mai dificile sărituri din lume. Mai mult decât atât nu puteam să fac, şi ratam tot timpul, ba puneam mâinile prea în faţă, ba cădeam în fund. Era o aterizare pe care nu o vedeam, era doar din instinct şi îmi dădea cu virgulă. 

Şi din frustrarea asta, din dorinţa asta mare de a găsi o soluţie, a venit alternativa să întorc pe ultima parte, acel stând pe mâini cu dublu salt înainte, ca să stăpânesc mai bine aterizarea. Iniţial era vorba să văd aterizarea. Teoretic, aşa s-ar gândi toată lumea. Dar nu apuci să o vezi, că e vorba de o fracţiune de secundă după ce te învârţi ca la centrifugă. Dar cumva, timpul în care se face întoarcerea e fix înainte de aterizare. Timingul ăla te pregăteşte psihic. 

Şi a ieşit o săritură mai dificilă, dar totuşi mai stabilă pe aterizare, pentru mine. Aşa a apărut. Eram în camera de hotel, nu ştiu cum mi-a venit. Dar am observat de-a lungul timpului că atunci când te roade ceva, dacă nu găseşti soluţia pe moment te macină şi vine dintr-odată rezolvarea. 

(n.r. de câte ori ai căzut exersând-o?) De multe ori. Dar am reuşit să o stabilizez repede, în două luni de zile deja concuram cu ea şi luam prima medalie de aur la seniori cu săritura asta", a declarat Marian Drăgulescu în cadrul unui podcast. 

"Antrenorii nu au vrut să mă lase să o fac. Chiar m-am simţit ca Nadia"

"Antrenorii nu prea au vrut să mă lase să sar aşa. Era periculoasă. Gimnastica e un sport destul de periculos, la un nivel foarte, foarte înalt. Şi eu, dacă aş fi antrenor, m-aş gândi că ăla vrea să îşi rupă gâtul pe aici cu mine antrenor. Dar i-am convins în cele din urmă. Bineînţeles că putem testa, înainte să mergem la competiţii, unde nu avem groapă cu burete şi unde îţi poţi rupe gâtul dacă nu o stăpâneşti foarte bine. Aşa au arătat primele mele încercări, la groapa cu bureţi. Am căzut de mai multe ori, în cap, în toate felurile. Până la urmă s-a legat.

La prima competiţie oficială unde am prezentat săritura, au trecut pe tabelă 00, că nu avea număr săritura. Şi toţi se întrebau ce sar eu. A fost o chestie un pic asemănătoare cu nota Nadiei, când tabela nu putea să arate. Nu era în codul de punctaj. A fost interesantă chestia asta, chiar m-am simţit ca Nadia", a mai spus Marian Drăgulescu.