"Părintele se implică, şi din păcate o face distructiv. Părintele este arbitru, începe din sală să îi huiduie pe arbitri, pe cei din staff. Eu nu spun că arbitrii nu fac greşeli. Astea sunt omeneşti. Dar nicidecum la nivelul pe care îl văd părinţii. Dacă fiul/fiica este în avantaj, arbitrul e senzaţional. Altfel, e vândut, prost, trebuie trimis la galere. La fel cu antrenorul. Tatăl, mama, se bagă mult peste antrenor şi îi spun ce trebuie să facă acel copil la antrenamente. Nemaivorbind de multe ori de faptul că îl vedem pe părinte că intră în spaţiul de antrenament pentru a da indicaţii copilului. 

E de lăudat că sunt implicaţi, că sunt trup şi suflet pentru copilul lor, dar trebuie să înţeleagă că acestea sunt lucruri nocive. Părintele trebuie să vină, să lase copilul la antrenament, şi să plece. 

Mai apare şi copilul care vrea să îl mulţumească pe părinte cu orice preţ, pentru că acesta îi reproşează mereu lucruri. Şi se pune astfel o presiune uriaşă pe copil, nejustificată, care are un efect de bumerang. Copilul, în permanenţă, este timorat. Eu îi văd la antrenamente că se uită spre părinţi să vadă dacă sunt mulţumiţi de ceea ce fac. De multe ori, copiii de genul acesta nu progresează, nu înaintează, nu ajung să performeze. Decât până la un nivel mediu. Este bine ca părinţii să înţeleagă că rolul lor este unul, iar rolul antrenorului e altul. Şi să nu pună presiune pe cei mici. 

Greşeala asta o fac mulţi, inclusiv societatea. La noi, sportivii de top sunt timoraţi de ceea ce o să zică societatea dacă nu au luat medalie, de ceea ce o să zică ministrul, antrenorul, etc. Şi se pune o presiune nejustificată pe sportiv, iar asta îi face să clacheze. A motiva un sportiv este una, dar a pune o presiune de acest gen este nociv. Din păcate, faptul că spun eu asta sau că o mai spun alţii răzleţ prin alte părţi, nu va schimba cu nimic lucrurile", a declarat Amatto Zaharia la interviurile DCSport.ro. .